Scuze si acuze

E tanar, e frumos, a cazut intr-o cursa si trei zile mai tarziu cand s-a trezit pe patul de spital, avea un picior amputat. Aceasta ar fi povestea pe scurt. Cei implicati au privit la inceput nedumeriti in jur, nepricepand cum s-a ajuns atat de departe.

O mana de barbati trecuti binisor de prima tinerete ce chibitau senini pe marginea pistelor simtindu-si confirmata competenta de scurgerea lenta a celor 7 ani de la ultimul accident cu urmari grave, cel in urma caruia Silvano Beltrametti a ramas paralizat. Din idila in care se vedeau pe post de eroi impartitori ai dreptatii si intelepciunii au fost scosi brusc de un lant aiuritor de erori, neglijente si ghinioane care s-au agatat unele de altele intr-o avanlansa ce s-a indreptat inevitabil spre deznodamantul tragic si care a lasat descoperite in urma multele nereguli hade intr-unul din cele mai riscante sporturi.Pe masura ce au trecut zilele si degetele s-au indreptat acuzatoare spre o parte din vinovati, a pornit si lupta surda din care fiecare incearca sa iasa basma curata impingandu-i pe ceilalti in valtoarea invinovatirilor. Refuzand insa sa-si asume propriile greseli lasa deschisa poarta spre noi tragedii inutile.La inceputul lui martie, statiunea norvegiana Kvitfjell a gazduit 3 etape de Cupa Mondiala. Doua coborari si un super-G. Pentru ca vitezele atinse in coborare sunt extrem de ridicate, regulamentul stipuleaza obligativitatea fiecarui schior de a avea cel putin un antrenament oficial la activ pe partia de concurs. Articol introdus pentru siguranta sportivilor, ca sa le dea sansa sa aprecieze obiectiv vitezele cu care isi pot permite sa abordeze curbele si pentru ca sa invete traseul. Super-G-ul este mai lent, virajele dese si mai stranse incetinindu-i automat pe schiori. Un antrenament pentru aceasta proba nu exista, si exact necunoscutul in care se avanta e cel care-i atrage pe concurenti la super-urias. Sau cel putin i-a atras pana acum, caci s-au simtit cat de cat in siguranta contand pe responsabilitatea antrenorilor ce fixeaza traseul si a oficialilor ce il inspecteaza.Dar duminica 2 martie, delegat sa puna portile a fost antrenorul francez Stephane Sorrel, debutant in aceasta postura. Directorul de curse Günter Hujara n-o fi castigat concursuri importante la viata lui, dar face aceasta meserie de suficient timp ca sa observe la inspectie ca traseul este cam rapid pentru un super-G. La discutia ulterioara cu toti antrenorii insa, doar austriacul si italianul au protestat si pentru ca regulamentul nu specifica o viteza maxima, Hujara a ales calea usoara de sustinere a majoritatii. Dupa tura de recunoastere dinaintea concursului, Hermann Maier i-a spus germanului: “E prea rapid”. Dar in schi, cuvantul schiorilor valoreaza chiar mai putin decat ceapa degerata.

Si la ora programata, pe traseul cel rapid a inceput cursa. Viteza medie a fost mai ridicata nu numai decat cea din coborarile fetelor, ci chiar din unele coborari ale baietilor din acest an! Primul ghinion al lui Matthias Lanzinger a fost cetatenia. In aglomeratia austriaca de candidati la nemurirea sportiva, el n-a avut loc in echipa de coborare, aceasta insemnand ca avantajul celor doua antrenamente si doua curse pe partia norvegiana l-au avut altii. Apoi a facut o greseala. In ora avuta la dispozitie pentru memorarea traseului pe teren, n-a retinut plasamentul unei porti. Poarta pe care o va tine minte toata viata, poarta asteptand sa-l primeasca la finalul sariturii de dupa un viraj orb in care n-a ales directia corecta. Ultima lui amintire pe doua picioare.

De aici incolo, lucrurile s-au precipitat aberant. Schiul stang n-a sarit, intorcandu-i piciorul ca o rufa stoarsa, fracturandu-i-l sub genunchi si secerandu-i in acelasi timp toate cele 3 artere ce asigura alimentarea cu sange a gambei. Medicii prezenti la fata locului au sesizat gravitatea situatiei, medicul echipei a solicitat elicopterul aflat teoretic la dispozitie in caz de accident, dar i s-a comunicat ca acesta nu este echipat pentru salvare direct de pe partie. Dupa 35 de minute Lanzinger a fost in sfarsit transportat cu achia in parcarea de la poale. Elicopterul era acolo, dar nu avea nimic in comun cu urgentele medicale. Nici macar targa n-a incaput initial inauntru, personalul medical trebuind sa indeparteze mai intai o bancheta ca sa-i faca loc. De statie mobila de diagnosticare nici vorba.

Neavand cum sa afle de ce e lesinat sportivul, medicii au luat decizia fireasca in aceste cazuri, transportul in cel mai apropiat spital, cel din Lillehammer. Incercand sa nu-i puna viata in pericol l-au dus in locul in care restabilirea circulatiei piciorului ranit a fost imposibila, in Lillehammer neexistand nici echipament, nici specialisti pentru asa ceva. Abia acolo i s-a pus diagnosticul corect si a fost trimis mai departe, la spitalul din Oslo, unde a ajuns pe masa de operatie cam cand colegii lui au ajuns in aeroportul din capitala Norvegiei, la 6 ore dupa accident. Si ghinion maxim din nou, 6 ore este limita dupa care sansele restabilirii circulatiei se prabusesc spre zero. Toata noaptea au muncit doctorii, apoi pentru vreo 8 ore a parut ca operatia a reusit. Insa febra ce a crescut brusc a pornit semnalul de alarma. Toxinele din piciorul bolnav ajunsesera in restul organismului. O noua noapte de lupta pentru salvarea piciorului, fara imbunatatirea starii lui Lanzinger. Viata ii era deja in joc si atunci s-a luat decizia amputarii. Si desi Matthias a fost trezit si i s-a spus ca va ramane fara picior si de ce, tanarul austriac n-a aflat cu adevarat ce s-a intamplat decat atunci cand si-a revenit dupa operatie.

Ingrijorator este ca toata aceasta poveste s-a intamplat in limitele regulamentului si mai ales ca cei care pot schimba situatia ridica din umeri cu o replica standard: “Schiul este un sport periculos”. Adevar in aceasta afirmatie exista, insa ei sunt printre cei care pot fixa un cadru in care urmarile sa nu fie grave. Renuntarea la amatorismul ce le guverneaza deciziile ar fi un bun inceput. Printre primele declaratii ale lui Gian-Franco Kasper, presedintele Federatiei, s-a numarat si cea in care a aigurat pe toata lumea ca “la fel ca in fiecare an, vom analiza sezonul la incheierea lui, ca sa stabilim ce a dus la o asa frecventa ridicata a accidentelor. Apoi vom vedea din indicii, daca are de a face cu amenajarea partiilor, stilul de schi sau cu materialul”.

E imbucurator ca cele 29 de accidentari cu urmari serioase ce au precedat-o pe a lui Lanzinger i-au atras atentia, dar analiza de la sfarsit este tardiva. Ea ar fi trebuit sa aiba loc de cum s-a observat ca reglementarile impuse asupra echipamentului n-au avut efectul scontat. Si in conditiile in care toti producatorii de echipament au laboratoare in care se dezvolta stiintific material cat mai rapid, aceste reglementari n-au voie sa fie dupa ureche. Inceputul sezonului a adus printre altele si obligativitatea folosirii de schiuri mai late si cu claparii mai coborati decat in anii precedenti fata de nivelul zapezii. Ideea de baza a fost scaderea manevrabilitatii, ce ar fi trebuit sa conduca la viteze mai mici. Efectul asa cum l-au resimtit schiorii a fost pe de o parte cresterea stabilitatii pe schiuri, ei simtindu-se astfel mai in siguranta chiar si la viteze mult mai mari, si pe de alta parte solicitarea mult crescuta, ce le-a supt fortele pe partie si i-a lasat mai vulnerabili in situatiile neprevazute.

Exista patru tinte carora le-au fost adresate critici in ultima saptamana:

Producatorul de schiuri sustine ca n-a fost nimic in neregula cu legatura. Au analizat inregistrarea video pentru a stabili acest lucru si concluzia trasa este ca Lanzinger si-a pierdut cunostinta in aer deja si piciorul nemaiopunand rezistenta la lovirea suprafetei, schiul n-a avut cum sa sara. Poate este chiar asa, adevarul e greu de descoperit, dar mai reconfortant ar fi daca ne-ar asigura ca au inceput sa caute solutii si pentru astfel de situatii.

Organizatorii care de fapt au avut doar obligatia sa asigure “un serviciu de salvare competent si ingrijire medicala cu personal suficient” asa cum e prevazut in regulament, nu ar putea fi trasi la raspundere, insa musca de pe caciula elicopterului neadecvat i-a facut sa minta prin vocea lui Svein Mundal, care a declarat saptamana trecuta agentiei de stiri NTB: “Intotdeauna am avut aici la etapele de Cupa Mondiala un elicopter medical pregatit de interventie si asa a fost in acest sfarsit de saptamana”.

Günter Hujara e si el printre cei aparati de litera regulamentului. Atunci cand acesta stipuleaza clar masuri, e intransigent. Cum a fost cazul in Alta Badia, cand l-a sanctionat pe Ted Ligety cu amenda si o coborare de 30 de pozitii pe lista de start pentru ca a ajuns la tragerea la sorti a numerelor de concurs doar cu 12 minute mai devreme si in regulament scrie 15 minute. Daca insa regulamentul ii lasa libertatea de decizie prefera sa deranjeze cat mai putini dintre cei cu drept de vot la urmatoarele alegeri. Iar in cazul Lanzinger, ar fi putut schimba totul daca ar fi fost de partea minoritatii si ar fi cerut modificarea traseului prea rapid sau daca ar fi solicitat o statie mobila de interventie medicala. Iar punerea accidentului in intregime pe seama liniei gresite alese de schior, asa cum a facut-o imediat dupa amputare, este cel putin meschina.

Cel mai amar gust il lasa declaratiile presedintelui FIS. Fara cel mai mic respect pentru adevar, Gian-Franco Kasper sustine ca elicopterul a fost potrivit, ca acesta n-a intervenit direct pe partie pentru ca asa ar fi decis un doctor, ca pentru cresterea sigurantei pe partii ar fi necesare zeci de milioane de euro la fiecare etapa, bani pe care organizatorii evident ca nu-i au la dispozitie. Si pentru a inchide subiectul, ne lasa siderati afirmand: “Unii sportivi sunt supra-ambitiosi si nu-si adapteaza stilul de schiat la propriile puteri si cunostinte”. Pai domnule presedinte, nu regulamentul dumneavoastra este cel care stipuleaza la ce nivel trebuie sa ajunga un schior pentru a avea dreptul sa participe in Cupa Mondiala? Si daca acesti sportivi ar lasa ambitia deoparte, n-ati ramane fara obiectul muncii? Invitat duminica in Austria la o dezbatere pe tema ce este de facut, Kasper si-a adus aminte de teancul de probleme urgente pe care le are de rezolvat. Mi-e teama ca printre ele nu-si va gasi loc si sugestia antrenorilor si a schiorilor activi si retrasi ca paragraful mult prea scurt referitor la ingrijirea medicala de urgenta sa fie inlocuit de articole detaliate asa cum are regulamentul din F1. Si mi-e teama ca Matthias Lanzinger nu va fi ultimul schior caruia ii vor fi ingropate degeaba absolut toate visele.